Caria dentară la copii: cum se tratează și cum o previi

Caria nu apare din senin, ci dintr-un dezechilibru între atacul acid și refacerea smalțului. Bacteriile din placă transformă zahărul din mâncare în acizi, iar aceștia dizolvă mineralele din smalț. Între mese, saliva neutralizează acidul și redepune o parte din minerale, așa că smalțul se reface parțial. Problema apare când gustările dulci se repetă des: smalțul stă prea mult timp sub atac și nu mai apucă să se refacă. La copii, smalțul dinților de lapte este mai subțire decât la adult, deci procesul avansează mai repede spre interior. De aceea o carie care pare mică la suprafață poate ascunde o cavitate mai mare dedesubt, iar un control periodic o prinde înainte să ajungă la nerv.

Dinții de lapte nu sunt doar niște dinți temporari fără importanță. Ei păstrează spațiul pentru dinții definitivi, ajută copilul să mestece și să vorbească corect și ghidează erupția danturii permanente. Un dinte de lapte pierdut prea devreme din cauza cariei lasă vecinii să se încline în golul rămas, iar dintele definitiv poate erupe strâmb. O formă aparte este caria de biberon, care apare când cel mic adoarme cu biberonul de lapte sau suc în gură. Lichidul dulce scaldă dinții din față ore în șir, iar aceștia se demineralizează rapid. Evitarea biberonului de noapte cu lichide dulci și ștergerea gingiilor bebelușului după masă reduc mult acest risc încă din primul an.

Suprafața de mestecat a molarilor are șanțuri fine în care peria nu ajunge complet, iar acolo se strânge placă greu de curățat. Sigilarea acestor șanțuri este o metodă preventivă simplă și nedureroasă: dentistul curăță dintele și aplică un strat subțire de rășină care umple gropițele și netezește suprafața. Nu se pilește nimic din dinte, iar procedura durează câteva minute pentru un molar. Sigilantul creează o barieră care împiedică resturile și bacteriile să se acumuleze în adânciturile greu accesibile. Se aplică de obicei pe molarii definitivi, curând după ce erup, dar și pe unii molari de lapte cu șanțuri adânci. Sigilarea nu înlocuiește periajul, ci acoperă exact zonele unde el este cel mai puțin eficient.

Periajul copilului mic rămâne responsabilitatea părintelui până când cel mic capătă dexteritatea de a-l face singur, în general spre vârsta școlară. La bebeluși, primii dinți se curăță cu o periuță moale sau cu o compresă, cu o urmă foarte mică de pastă cu fluor, cât un bob de orez. După vârsta de trei ani, cantitatea crește la mărimea unui bob de mazăre. Copilul poate încerca să se perieze, iar părintele reia periajul pentru a curăța ce a scăpat, mai ales seara. Zonele dintre dinți, acolo unde aceștia se ating, se curăță cu ață dentară, fiindcă peria nu pătrunde acolo. Un periaj de seară făcut corect contează mai mult decât mai multe periaje grăbite peste zi.

Prima vizită la dentist e recomandată devreme, în jurul vârstei la care apar primii dinți, nu abia când doare ceva. O întâlnire timpurie ajută copilul să se obișnuiască cu cabinetul într-un context liniștit, fără proceduri neplăcute. Frica dentară a multor adulți pornește dintr-o primă experiență făcută în urgență, cu durere. Câteva lucruri simple ajută: o programare de dimineață, când copilul e odihnit, un limbaj calm acasă, fără povești cu injecții sau durere, și lăsarea medicului să conducă discuția. Vizitele de rutină, la câteva luni, transformă cabinetul într-un loc familiar. Un copil care vine regulat, fără dureri, ajunge să coopereze mult mai ușor atunci când chiar are nevoie de un tratament.