Apicoectomie (rezecție apicală): ce este, când se face și cum decurge

Ce este apicoectomia (rezecția apicală)

Apicoectomia este o operație de mică chirurgie care rezolvă o infecție rămasă la vârful rădăcinii unui dinte. Medicul îndepărtează ultimii câțiva milimetri din rădăcină, adică apexul, împreună cu țesutul bolnav din os din jurul lui, apoi sigilează capătul rădăcinii dinspre vârf. Din cauza acestei sigilări dinspre capăt, procedura se mai numește și obturație retrogradă. Asociația Americană a Endodontiștilor o descrie ca fiind cea mai frecventă operație folosită pentru a salva un dinte când infecția de la rădăcină persistă după tratamentul de canal (American Association of Endodontists).

De ce vârful și nu tot dintele? Fiindcă acolo, la capătul rădăcinii, se adună infecția care nu a putut fi curățată prin canal. Uneori canalul are ramuri prea fine, alteori infecția a format deja o pungă în os, un granulom sau un chist mic. Scoțând vârful și curățând osul din jur, medicul elimină sursa problemei și lasă dintele pe loc. Restul dintelui, cu coroana sau plomba lui, rămâne exact cum era.

Când se face apicoectomia?

Apicoectomia intră în discuție când infecția de la vârful rădăcinii nu cedează, deși dintele a fost deja tratat pe canal. În mod normal, prima soluție pentru o astfel de infecție e tot pe canal: se reia tratamentul de canal sau se face un retratament, adică se curăță din nou canalul pe dinăuntru. Operația la vârf vine la rând abia când calea prin canal nu mai e o opțiune bună.

Situațiile tipice sunt câteva. Dintele are un pivot cimentat și o coroană scumpă, iar demontarea lor pentru un retratament ar risca să spargă rădăcina. Canalul e blocat de un instrument rupt rămas de la un tratament vechi, sau e calcificat și nu mai poate fi parcurs. Infecția a format un granulom sau un chist care nu se resoarbe de la sine. În toate aceste cazuri, problema stă chiar la capătul rădăcinii, unde se ajunge mai sigur din afară decât prin interiorul dintelui. Un rol important îl are radiografia, de obicei o tomografie CBCT, care arată exact cât de mare e leziunea și cât de aproape sunt structurile vecine, cum ar fi sinusul sau nervul.

Cum decurge operația, pas cu pas

Toată intervenția se face cu anestezie locală, deci pacientul e treaz, dar nu simte durere. După ce zona e amorțită, medicul face o incizie mică în gingie, în dreptul dintelui bolnav, și dă la o parte gingia ca să ajungă la osul care acoperă vârful rădăcinii. Prin os se deschide o fereastră mică, cât să lase la vedere capătul rădăcinii și leziunea din jur.

Urmează partea care contează cel mai mult. Se îndepărtează ultimii doi-trei milimetri din vârful rădăcinii și tot țesutul infectat din os. Capătul proaspăt tăiat al rădăcinii se curăță și se sigilează cu un material biocompatibil, adesea pe bază de MTA, care închide canalul dinspre vârf și oprește reintrarea bacteriilor. La final, gingia se pune la loc și se prinde cu câteva fire de sutură. Astăzi, aproape toți endodontiștii fac pasul acesta la microscop, cu instrumente foarte fine, ca să vadă și cele mai mici ramuri ale canalului. Asociația Americană a Endodontiștilor descrie exact această succesiune: incizie, expunerea vârfului, îndepărtarea țesutului infectat și a apexului, apoi sigilarea capătului rădăcinii (American Association of Endodontists).

Apicoectomie clasică sau microchirurgie endodontică

Nu toate apicoectomiile sunt la fel, iar diferența schimbă mult rezultatul. Tehnica veche, fără microscop, se baza pe ce putea vedea medicul cu ochiul liber și dădea rezultate modeste. Microchirurgia endodontică, în schimb, folosește microscopul, vârfuri cu ultrasunete pentru a pregăti capătul rădăcinii și materiale moderne de sigilare. O analiză care a adunat rezultatele mai multor studii a găsit o rată de succes de circa 94% pentru microchirurgia endodontică, față de aproximativ 59% pentru tehnica tradițională de rezecție (Setzer et al., Journal of Endodontics, 2010, PubMed). E o diferență uriașă, care vine din câteva milimetri văzuți corect.

Rezultatele bune se păstrează și în timp. O sinteză mai recentă, care a urmărit cazuri pe termen lung, a confirmat un prognostic favorabil pentru microchirurgia endodontică la mai mulți ani după operație (Pinto et al., Medicina (Kaunas), 2020, PubMed). De asta merită întrebat, înainte de operație, dacă se lucrează la microscop și cu ce se sigilează rădăcina; sunt detalii care fac diferența dintre un dinte salvat și unul pierdut.

Cât durează recuperarea după apicoectomie?

Recuperarea după o apicoectomie seamănă cu cea de după o extracție ușoară și, de cele mai multe ori, e mai blândă decât se așteaptă pacienții. În primele două-trei zile pot apărea o umflătură și un disconfort în zonă, uneori un pic de vânătaie pe obraz. Se țin cu gheață aplicată din afară, cu analgezice obișnuite și cu o alimentație moale, evitând să mesteci fix pe partea operată. Firele de sutură se scot de regulă după aproximativ o săptămână, la un control scurt.

Vindecarea are însă două viteze. Gingia se închide în câteva zile, dar osul din jurul vârfului rădăcinii se reface mult mai încet, în luni de zile, pe măsură ce leziunea veche se umple cu os nou. De aceea medicul cere de obicei o radiografie de control după câteva luni, ca să vadă că zona se vindecă așa cum trebuie. Cât timp osul se reface, dintele funcționează normal. Câteva reguli simple ajută mult în primele zile: fără fumat, fără efort fizic mare imediat după operație și o igienă blândă în zona operată, ca să nu deranjezi firele.

Ce riscuri are și când nu reușește

Ca orice operație, apicoectomia are riscurile ei, chiar dacă sunt mici când e făcută corect. Pot apărea o umflătură mai mare, o mică sângerare sau, rar, o infecție a plăgii. La dinții de sus din spate, vârful rădăcinii e aproape de sinus, iar la cei de jos, de nervul care dă sensibilitate buzei; de asta radiografia CBCT dinainte e atât de utilă, fiindcă arată aceste vecinătăți și ajută medicul să le ocolească. Infecția de la vârf apare, de fapt, pentru că bacteriile formează un biofilm greu de curățat la capătul rădăcinii, un lucru arătat clar în studiile pe parodontita apicală (Ricucci & Siqueira, Journal of Endodontics, 2010, PubMed).

Uneori operația nu reușește, iar infecția revine. Se poate întâmpla dacă rădăcina e fisurată pe lung, dacă mai există o ramură de canal necurățată sau dacă osul din jur era deja prea distrus. Atunci se cântărește fie o reintervenție, fie extracția dintelui. Extracția nu e un eșec, ci pur și simplu cealaltă cale: dintele se scoate și golul se completează mai târziu cu un implant sau o punte. Ideea apicoectomiei e tocmai să amâne sau să evite acest scenariu, păstrând dintele natural cât mai mult timp.

Când mergi la medic și cum ajută stomatologul

Mergi la medic dacă un dinte tratat deja pe canal continuă să te doară la mușcat, dacă apare o umflătură pe gingie în dreptul lui sau dacă pe radiografie se vede o pată întunecată la vârful rădăcinii. Aceste semne spun că infecția nu s-a stins și că merită evaluată o soluție, fie un retratament, fie o operație la vârf. Cu cât se vede mai devreme, cu atât dintele are mai multe șanse să fie salvat.

Din practica de zi cu zi, la cabinet: „Am avut mulți pacienți care veneau resemnați, convinși că un dinte cu infecție veche la rădăcină trebuie neapărat scos. De multe ori nu e așa. Când mă uit pe o tomografie și văd că leziunea e limitată, iar restul dintelui e sănătos, prefer să încerc întâi să-l salvez. La microscop, cu o rezecție apicală bine făcută, am văzut dinți care au ținut ani buni după aceea. Le explic mereu oamenilor că extracția rămâne oricând o opțiune, dar e greu de dat înapoi; un dinte natural păstrat face de obicei mai mult decât orice îl înlocuiește."

Dr. Anghele Răzvan, CMSR Iași 3247, Anghele Dental Iași

La cabinet, drumul începe cu o consultație și o radiografie, în care medicul stabilește dacă infecția se poate rezolva prin canal sau are nevoie de chirurgie orală. Când la vârf s-a format un chist mai mare, apicoectomia se poate combina cu o chistectomie, adică scoaterea completă a chistului. Profilul complet al medicului se găsește pe pagina Dr. Anghele Răzvan.